Pesti

Pentru determinarea speciilor s-au luat în considerare, în special, caracterele externe cele mai uşor vizibile.Forma corpului, în general alungită, fusiformă, mai poate fi: compresiformă (turtită lateral), la peştii de fund: limba de mare (Solea nasuta), cambulă (Pleuronectes flesus), calcan (Schophtalamus rhombus), sau depresiformă (turtită de sus în jos), la pisica de mare (Raja clavata). Peştii ce trăiesc printre alge au aspect de ac, diverse forme curioase (căluţii de mare). Oricare ar fi forma se pot delimita: capul, trunchiul, coada şi înotătoarele (fig. 1). Capul – porţiunea de la vârful botului până la ultimul orificiu branhial (la Cyclostomi şi Chondrichtyes) sau până la unghiul posterior al opercului (la Osteichthyes); la cap distingem: gura, ochii, nările, obrazul, ceafa, gâtul, operculul.Gura poate fi terminală(fig. 2b), dorsală (fig. 2a) sau ventrală (subterminală) (fig. 2c), la care porţiunea de deasupra buzei superioare (rostrum) proeminează. Ciclostomii au gura rotundă. La Chondrichthyes şi la unele specii de Osteichthyes, falca superioară poate fi egală, mai scurtă sau mai lungă decât cea inferioară. PestiUnele specii au la gură prelungiri tegumentare, numite „mustăţi” (fig. 2c).Dinţii, mai mult sau mai puţin dezvoltaţi, uneori lipsesc (Cyclostomi). La Chondrichtyes şi Osteichthyes se disting, după poziţia lor, dinţi maxilari, palatini, linguali şi faringieni (pe al 5-lea arc branhial). Dinţii faringieni, plasaţi pe 1,2 sau 3 rânduri, servesc la determinarea speciilor din familia Cyprinidae, când caracterele externe sunt insuficiente. Formula dentară se notează: un singur rând 6-5, adică pe partea stângă 6, iar pe partea dreaptă 5 dinţi faringieni; două rânduri 3.5-5.3, adică pe partea stângă într-un rând 3 şi în altul 5 dinţi, iar pe partea dreaptă 5, şi respectiv 3 dinţi. PestiAceşti dinţi se pun în evidenţă fie prin tăierea capului (după opercul), destul de adânc, fără a fi detaşat de trunchi, fie că se ridică şi se dă la o parte operculul. se mai folosesc uneori şi ceilalţi dinţi, care pot fi mici, compacţi (cu aspect de ţepi sau perie), mărunţi şi deşi („dinţi de catifea”) sau cu aspect de „canini”, dezvoltaţi neregulat.Operculul se foloseşte în determinare, fie separat, fie cu celelate componente (preopercul, subopercul, interopercul, raze sau lame branhiostege (fig 3 şi 4). Cyclostomii şi Chondrichtyes fără opercul. Nările, în general perechi, la Osteichthyes dorsal pe bot (fig. 3), la Chondrichtyes lateral ventrale, iar la Cyclostomi numai un orificiu nazal între ochi.Gâtul – zona dintre punctul de inserţie a razelor branhiostege şi baza Pp (măsurat pe faţa ventrală).Trunchiul este folosit în determinare prin înotătoare, forma şi structura radiilor sau a solzilor, prezenţa, absenţa sau forma liniei laterale, dimensiuni şi alte caractere.Înotătoarele, perechi sau neperechi, se folosesc după forma, poziţia, mărimea, tipul şi numărul radiilor. Înotătoarele neperechi sunt plasate pe planul de simetrie al corpului, pe linia mediană, cuprinzând dorsala (notată cu D sau cu D1, D2, D3, când este divizată, fig. 5a), codala (C) şi anala (A). Înotătoarele perechi sunt cele duă pectorale (Pp), plasate întotdeauna lateral în apropierea operculelor, şi două ventrale (Vv) numite şi pelviene. Poziţia Vv este foarte variabilă: abdominale (Vv – sub abdomen) (fig 1); toracice (Tt – sub torace) (fig. 5a); jugulare (Jj – sub gât) sau faringiene (Ff) (fig. 5b). PestiForma şi lungimea înotătoarelor în special la cele perechi, pot varia destul de mult; în general, la peştii de râu sunt mai scurte şi mai rotunde decât la peştii de lacuri şi bălţi.Radiile (scheletul înotătoarelor) sunt spinoase (spini), formate dintr-o singură piesă, în general tari şi ascuţite (fig. 6 a, c 1, 2, 3), şi articulate, din mai multe segmente mici, în mod obişnuit moi, flexibile, ramnificate către capătul lor distal (fig. 6 b, c). Radiile tari, plasate totdeauna înaintea uneia sau mai multor înotătoare moi, pot fi în număr variabil, formând uneori o înotătoare aparte, sau pot lipsi complet. În unele cazuri, prima radie spinoasă mai tare la bază, iar a 3-a, către partea distală, dinţată (la crap, fig. 6c)). Fiecare înotătoare poate avea un număr de radii tari şi moi, care, exprimate cifric, alcătuiesc o formulă. Radiile tari se notează prin cifre romane, cele moi prin cifre arabe; la Perca fluviatilis se notează D1 XIII-XVI, D2 I 13-15 şi A II 7-10. Uneori apr formule care cuprin cifre în paranteză, de ex. D1 (12)14-16(17), care arată posibilitatea, foarte rară de altfel, a existenţei unui număr de radii moi cuprinse între 12 şi 17, pe când în mod obişnuit la majoritatea celorlalte exemplare ele sunt numai între 14 şi 16.În afară de înotătoarele propriu-zise, în determinare mai are importanţă „înotătoarea” adipoasă de la păstrăvi (Salmonidae), care este de fapt un apendice al pielii, moale, lipsit de radii, plasat pe pedunculul codal. PestiTot pe pedunculul codal, la alte familii (Scombridae şi Thunidae), în urma D şi A se află mai multe înotătoare mici, numite „pinule”.În determinare se mai folosesc şi unele dimensiuni indicate în figura 7:- lungimea totală (absolută); lungimea corpului la Cyprinidae se măsoară până la ultimul rând posterior de solzi, iar la Samonidae (păstrăvi) şi Clupeidae (scrumbii) până la extremitatea posterioară a radiilor mediane ale C;- lungimea capului (l. c.), când operculul are un spin osos, care formează un unghi cu marginea sa posterioară, se măsoară până la vârful acestu spin sau unghi; la Acipenseridae (nisetri), lungimea capului este cuprinsă între vârful botului şi marginea anterioară a cefei (nucala);- lungimea botului (r. po.) (regiunea preorbitală). Botul la peştii tineri mai lung decât la adulţi; la Salmonidae (păstrăvi), nu se măsoară în perioada reproducerii, când este mai lung decât în restul anului; la nisetrii se măsoară de la vârful rostrului până la punctul de fixare a mustăţilor;- fruntea (regiunea interorbitală) se măsoară între marginile superioare ale celor două orbite;- ochiul se măsoară în sens longitudinal (orizontal);- lungimea trunchiului (l. tr.), de la marginea posterioară a bazei A;- pieptul, distanţa dintre baza Pp şi baza Vv;- distanţa predorsală, de la vârful botului până la punctul anterior al bazei D;- distanţa postdorsală, de la punctul posterior bazal al D şi până la baza C;- lungimea comercială, de la mijlocul ochiului până la marginea posterioară a bazei A (lungime folosită în tehnologia şi în industria piscicolă);- lungimea reglementară, de la mijlocul ochiului până la vârful C (folosită ca mijloc de control în timpul pescuitului; sub această lungime se interzice pescuitul);- lungime înotătoarelor neperechi este baza lor, iar a celor perechi este radia cea mai lungă;- înălţimea maximă a corpului (h), partea cea mai înaltă, fie înaintea primei D, fie înainte Vv;- înălţimea minimă a corpului (h’), se ia pe pedunculul codal, în partea cea mai îngustă; - înălţimea A şi D este dată de cea mailungă radie;- linia laterală (l. lat.) este folosită atât prin formă obişnuit mai mult sau mai puţin dreaptă, uneori foarte sinuasă, alteori dezvoltată parţial sau lipseşte; cât şi prin numărul de solzi perforaţi de orificiile organului de simţ lateral.PestiPielea adesea cu solzi sau cu formaţiuni osoase, rar fără solzi, cu aspect vâscos. Rechinii au solzi mari, denticulaţi (zimţaţi), osificaţi, (solzi placoizi), numiţi „butoni”. La nisetri, solzii ganoizi au aspect de scuturi, sunt romboidali, acoperiţi cu un smalţ foarte strălucitor (fig. 8). La Osteicthyes, în afară de Acipenseridae, sunt subţiri şi imbricaţi, cicloizi (fig. 9a), netezi, fără dinţişori la partea liberă, dar cu o margine proeminentă, cu care se fixează în piele, sau ctenoizi (fig. 9b), cu marginea liberă, dinţată (cu spinule, fig. 9b, sp.), care apare evidentă dacă mergem cu degetul de-a lungul corpului de la coadă către cap (la Perca fluviatilis). Pe corp, solzii formează şiruri longitudinale şi transversale. În determinare se numără solzii liniei laterale în sens longitudinal, apoi diagonal, deasupra şi dedesubtul liniei laterale, respectiv către D şi către Vv (fig. 10), obţinându-se „formula solzilor”. La Perca fluviatilis, formula se poate prezenta sub formă liniară: 8-10 / 80-98 / 17-20 în care se trece întâi numărul solzilor de deasupra liniei laterale, apoi numărul solzilor din lungul liniei laterale, iar ultimele cifre indică numărul solzilor de sub ea. Rândurile de solzi, de o parte şi de alta a liniei laterale, sunt indicate uneori în literatură şi sub numele de „squame” (sq.), termen ce se foloseşte mai mult la reptile.Dintre organele interne este folosită în determinare şi vezica înotătoare sau „aeriană”, după care peştii pot fi grupaţi î Physostomi, când vezica comunică cu tubul digestiv, şi Physoclişti, când nu comunică cu tubul digestiv. Se mai folosesc şi anexele pilorice, dependente de stomac, care pot fi în număr şi de lungimi variabile.Destul de frecvent se utilizează şi unele semne şi particularităţi individuale, care variază după vârstă, loc, etc.; interpretarea forţată a acestora a dus adesea la descrierea unor specii cu totul nestabile. De exemplu, capul la ocheană (Rutilus rutilus) şi mai ales la obleţ (Alburnus alburnus) poate avea alt „habitus” (aspect al corpului în total sau al unei anumite părţi din corp), ceea ce poate duce la confuzie prin determinarea unei specii drept altă specie.Forma corpului mai este determinată şi de hrană, atât prin calitatea, cât şi prin cantitatea sa; în genere, peştii flămânzi au spate îngust şi ascuţit, un cap relativ mare şi ochi mari; un peşte bine hrănit se cunoaşte după spatele lat, cap mic, ochi mici şi o coloraţie mai vie.Culoarea, în general, variază după vârstă, sezon sau loc şi nu poate fi folosită ca un criteriu just în determinare. Se foloseşte totuşi la recunoaşterea sexelor sau a speciilor din aceeaşi familie pe exemplare proaspete. De asemenea se mai folosesc petele şi dungile.